Programarea părintească: Puterea minţii subconştiente

Aş vrea să vă povestesc cum am ajuns eu – care mă includ în categoria celor care nu erau pregătiţi să aibă copii – să mă confrunt cu ideile mele înrădăcinate, despre a fi părinte. Nu întâmplător mi-am început procesul de reevaluare în Caraibe, locul în care a fost iniţiată şi trecerea mea la Noua Biologie. De fapt, am reconsiderat totul, în urma unui eveniment nefericit – un accident de motocicletă. Mergeam să ţin un curs şi am zburat din curbă, la viteză mare. Motocicleta a ajuns cu susul în jos. Din fericire, purtam cască, pentru că m-am lovit rău la cap, când motocicleta m-a trântit la pământ Am rămas fără cunoştinţă timp de vreo jumătate de oră, iar pentru un timp, studenţii şi colegii mei au crezut că murisem. Când mi-am revenit m-am simţit ca şi cum mi-aş fi rupt fiecare oscior din corp.

In următoarele câteva zile, abia de mai puteam să merg – iar când mergeam, semănăm cu o versiune schelălăitoare a lui Quasimodo. Fiecare pas îmi amintea dureros că „viteza ucide”. într-o după-amiază, pe când mă târâm afară din clasă, unul dintre studenţi mi-a sugerat că mi-ar putea fi de folos să-1 vizitez pe colegul lui de cameră, un student care era şi chiropractician. După cum am explicat în capitolul precedent, nu numai că nu fusesem niciodată la un chiropractician, dar pregătirea mea ştiinţifică se desfăşurase într-o comunitate alopată, care mă învăţase să mă feresc de chiropracticieni, ca fiind nişte şarlatani. însă când durerea e atât de mare şi te afli într-un loc necunoscut, sfârşeşti prin a face lucruri pe care nu le-ai lua niciodată în considerare, în momentele tale mai bune. în „cabinetul” improvizat în dormitorul chiropracticianului, am făcut cunoştinţă pentru prima oară cu kineziologia, cunoscută popular ca testarea muşchilor.

Chiropracticianul m-a pus să ridic braţul şi să mă împotrivesc împingerii sale în jos. N-am avut nicio problemă să mă împotrivesc forţei uşoare pe care mi-a aplicat-o pe braţ. Apoi, mi-a cerut să întind braţul şi să mă împotrivesc din nou împingerii lui, în timp ce spun: „Mă cheamă Bruce”. Din nou, i-am rezistat fără probleme, însă deja începeam să mă gândesc că mustrările colegilor mei de la catedră erau corecte. „Asta e o tâmpenie!” Apoi, chiropracticianul m-a pus să întind braţul şi să mă împotrivesc presiunii aplicate, în timp ce spun cu sinceritate: „Mă cheamă Mary”. Spre uimirea mea, braţul mi s-a înmuiat, în ciuda rezistenţei mele. „Stai un pic”, am spus. „Trebuie că n-am opus destulă rezistenţă, mai încearcă o dată” Aşa a făcut, iar de data asta m-am concentrat încă şi mai mult ca să rezist. însă după ce am repetat „Mă cheamă Mary”, braţul mi-a căzut ca un bolovan.

Studentul acesta, care acum îmi era el mie profesor, mi-a explicat că, atunci când mintea conştientă are o credinţă care e în. conflict cu un „adevăr” pe care l-am învăţat anterior şi l-am stocat în mintea subconştientă conflictul intelectual se exprimă ca o slăbiciune a muşchilor corpului. Spre uimirea mea, mi-am dat seama că mintea mea conştientă – pe care mi-o exersam cu atâta dăruire, în contexte academice – nu avea niciun control, atunci când exprimam o opinie care era diferită de un adevăr stocat în mintea subconştientă. Mintea mea subconştientă zădărnicea cele mai dedicate eforturi ale minţii mele conştiente de a îmi ţine braţul sus, atunci când spuneam că mă cheamă Mary. Am fost uimit să descopăr că mai există o „minte” – o forţă, care îmi co-pilotează viaţa Şi mai şocant a fost să-mi dau seama că, de fapt, această minte ascunsă – mintea despre care ştiam foarte puţin (în afară de teoria pe care o învăţasem la psihologie) – era mai puternică decât mintea mea conştientă, după cum spunea şi Freud.

Una peste alta, prima mea vizită la chiropractician s-a dovedit a fi o experienţă care mi-a schimbat viaţa. Am aflat că un chiropractician poate să acceseze puterea înnăscută de vindecare a corpului, folosind kineziologia, pentru a rezolva deplasările de coloană. După numai câteva simple ajustări ale vertebrelor pe masa „şarlatanului”, am fost în stare să ies din dormitor ţopăind, simţindu-mă ca nou… fără niciun fel de medicament. Iar cel mai important lucru este că l-am cunoscut pe „omul din spatele perdelei” – mintea mea subconştientă!

Am plecat din campus, dar mintea mea conştientă era în vrie, uluită de implicaţiile puterii superioare pe care o avea mintea mea subconştientă până atunci ascunsă. Am asociat aceste reflexii şi cu ceea ce studiasem la fizica cuantică, unde învăţasem că gândurile pot să stimuleze un comportament, cu mult mai mare eficienţă decât moleculele fizice. Subconştientul „ştia” că numele meu nu era Mary şi se împotrivea la insistenţele mele de a mă numi aşa. Ce altceva mai „ştia” mintea mea subconştientă – şi cum învăţase ea toate astea’

Ca să înţeleg mai bine ce mi se întâmplase în cabinetul chiropracticianului, am făcut apel mai întâi la neuroanatomia comparativă, care mi-a dezvăluit următoarele: cu cât un organism este mai jos pe scara evoluţiei, cu atât mai puţin dezvoltat este sistemul său nervos – şi, astfel, cu atât mai mult acest organism se bazează pe comportamente programate dinainte (natură). Moliile zboară către lumină, ţestoasele de mare se întorc la anumite insule şi îşi depun ouăle pe plajă, la momentul potrivit, iar rândunelele se întorc la Capistrano, la o dată anume – totuşi, din câte ştim, niciunul dintre aceste organisme nu ştie de ce se comportă astfel. Comportamentele sunt înnăscute; ele sunt incorporate genetic în organism şi clasificate ca instincte. Organismele superioare pe scara evoluţiei au sisteme nervoase mai complexe, cu creiere din ce în ce mai mari, care le permit să dobândească tipare comportamentale complicate, prin învăţarea din experienţă (educaţie).

Complexitatea acestui mecanism de învăţare bazat pe mediu culminează, se pare, cu oamenii, care se află în vârful scării – sau, cel puţin, aproape de vârf. Ca să-i cităm pe antropologii Emily A. Schultz şi Robert H. Lavenda: „Pentru a supravieţui, fiinţele umane depind de învăţare, mai mult decât alte specii. Noi nu avem instincte care să ne protejeze automat şi să ne găsească hrană şi adăpost, de exemplu.” [Schultz şi Lavenda 1987] Desigur că avem instincte comportamentale care sunt înnăscute – gândiţi-vă la instinctul bebeluşului de a suge, de a-şi trage repede mâna de la foc şi de a înota automat, când este pus în apă. Instinctele sunt comportamente înnăscute, care sunt fundamentale pentru supravieţuirea tuturor fiinţelor umane, independent de cultura din care fac parte, sau de momentul în care s-au născut. Ne năştem cu abilitatea de a înota; bebeluşii ştiu să înoate ca nişte delfini graţioşi, la numai câteva clipe după ce se nasc. însă, curând, copiii dobândesc teama de apă de la părinţii lor – observaţi reacţia părinţilor, atunci când copilul nesupravegheat se aventurează în apropierea unei piscine sau a unui lac. Copiii învaţă de la părinţii lor că apa este ceva periculos. Mai târziu, părinţii trebuie să se străduiască să-1 înveţe pe Johnny să înoate, iar efortul lor se concentrează în primul rând pe eliminarea fricii de apă, pe care i-au indus-o mai devreme.

Prin evoluţie, percepţiile pe care le-am învăţat au devenit mai puternice, mai ales pentru că ele pot trece peste instinctele programate genetic. Prin natura lor, mecanismele fiziologice ale corpului (adică, ritmul cardiac, presiunea sanguină, fluxul sanguin şi caracteristicile de coagulare, temperatura corpului) sunt instincte programate. Cu toate acestea, yoghinii, precum şi oamenii obişnuiţi care folosesc biofeedbackul pot să înveţe să echilibreze aceste funcţii „înnăscute”, în mod conştient.