Cum să crești Mare

Dragă Copăcel Nepoțel,

Chiar dacă o să ți se pară ciudat, în prima scrisoare o să-ți vorbesc despre …Cum să crești mare.

Păi, Buni Bo, tot o să cresc, nu am nevoie de sfaturi. Mama mă hraneste  și are grijă de mine, așa cum Natura Mamă se îngrijeste cu dragoste de toate cele ce sunt vii în univers.

E-adevarat, Nepoțel Copacel…Chiar dacă acum ești prea mic să înțelegi, tot o sa-ți spun povestea. pentru că a creste înseamnă a te desprinde la timp de părinți și a-ți duce singur bătaliile în viață, precum Parsifal.

Căutarea lui Parsifal

Mitul din secolul al XII-lea despre Parsifal, care a pornit în căutarea Sfântului Graal, ilustrează modul în care ne putem căuta şi descoperi propriile potire sfinte, transformându-ne astfel soarta în destin. Pentru că această legendă a fost cât se poate de durabilă şi influentă de-a lungul istoriei, am ales-o ca să ne ajute să înţelegem aventura căutării destinului.

La începutul poveştii, Parsifal este un băieţel răsfăţat. Mama sa, Inimă-tristă, şi-a pierdut deja soţul şi doi fii, în luptă. Temându-se că Parsifal va dori să le calce pe urme, să devină cavaler şi să moară de o moarte la fel de îngrozitoare, îl creşte în pădure, departe de civilizaţie. Inimă-tristă îşi trăieşte viaţa doar cu scopul de a-şi proteja fiul, de la a-şi trăi viaţa.

Într-o dimineaţă, pe când se juca în pădure, Parsifal dă peste un grup de cinci cavaleri înveşmântaţi în armuri strălucitoare, care purtau nişte suliţe lungi – şi este atras, în mod irezistibil, de lumea lor de aventură. Este atât de fascinat de cavalerii eleganţi şi de podoabele lor, încât se hotărăşte să îşi părăsească imediat casa şi să devină el însuşi cavaler. îngrozită, mama sa îl roagă să nu o părăsească, dar Parsifal este hotărât să călătorească până la curtea Regelui Arthur şi să se alăture legendarei sale Mese Rotunde.

Tânărul primeşte binecuvântarea de la mama scăldată în lacrimi, odată cu un veşmânt simplu, ţesut în casă, pe care va trebui să-1 poarte mereu. Ea îi mai spune că trebuie să respecte toate femeile, să nu fie curios şi să nu pună nicio întrebare. Cu aceste daruri şi sfaturi, Parsifal porneşte la drum, în aventura sa de a deveni cavaler şi de a-şi duce soarta la împlinire. Când băiatul ajunge la curtea Regelui Arthur, îmbrăcat în veşmântul grosolan, ţesut de mama sa,şi cere să fie înnobilat, flăcăul de la ţară este dat afară din sală, în hohote de râs. Dar Parsifal insistă, o dată şi încă o dată, până când, în sfârşit, i se acordă o audienţă la rege. Printre curteni se afla şi o încântătoare fecioară care, de şase ani nici nu a râs şi nici nu a zâmbit. Legenda spunea că nu va râde din nou, până ce nu se va ivi cel mai bun cavaler din lume. Văzându-1 pe Parsifal, ea izbucneşte în râs, încântată, luând toată curtea prin surprindere. Cine este băiatul acesta, care a făcut ceea ce nici un altul nu a fost în stare să facă? Este cu putinţă ca nechibzuitul şi nepriceputul Parsifal să fie, cu adevărat, cavalerul pe care îl aşteptau? Regele îi spune lui Parsifal că, mai înainte de a se alătura Mesei Rotunde, trebuie să se lupte cu Cavalerul Roşu, cel mai de temut războinic din regat, şi să-1 înfrângă. îi mai spune că trebuie să câştige prin luptă şi să-şi însuşească calul şi armura acestuia. Parsifal îl provoacă la luptă pe temutul cavaler şi, în pofida lipsei sale de experienţă, îl omoară cu o lovitură norocoasă. Victorios, îşi pune armura Cavalerului Roşu peste haina sa ţărănească, iar Arthur îi acordă titlul de cavaler.

Următoarea sarcină a lui Parsifal este să găsească Sfântul Graal şi să-1 readucă la curtea regelui. Un bătrân înţelept, Gournamond, îi oferă învăţături preţioase şi îl îndrumă în căutările sale. El îl sfătuieşte că, dacă va ajunge vreodată la Castelul Graal-ului şi va găsi relicva sfântă, trebuie să pună întrebarea următoare: „Cui îi slujeşte Graal-ul?” înainte de a pleca în aventura sa de cavaler, Parsifal se hotărăşte să-şi viziteze mama, ca să-i arate realizările sale – dar când ajunge la uşa ei, află că a murit de supărare, imediat după plecarea sa.

Sfâşiat de vinovăţie, Parsifal îşi continuă călătoria şi, curând, o găseşte pe Blanche Fleur (Floare albă), o domniţă frumoasă, al cărei castel este asediat. Aceasta îl imploră pe Parsifal să o salveze, iar el se aruncă în luptă, înfrângându-i cu vitejie pe atacatori şi redobândind pentru ea, regatul. După bătălie, el petrece cu Blanche Fleur o singură noapte, în castitate, iar în zorii zilei îşi continuă drumul pe urma Sfântului Graal.

Într-o bună zi, pe când îşi căuta un culcuş la vreme de seară, Parsifal întâlneşte nişte ţărani care îi spun că, pe o distanţă destul de mare, nu există nici un adăpost. Dar nu peste mult timp, se întâlneşte cu un bărbat care pescuia într-o barcă, pe lac. Pescarul îl invită să tragă la casa sa, aflată nu departe, îl îndrumă cum să ajungă acolo şi îl trimite înainte. Spre surprinderea tânărului cavaler, casa pescarului este, de fapt, legendarul castel al Graal-ului. Când Parsifal trece dincolo de şanţul de fortificaţie, ajunge la un castel somptuos, un loc de vis, cu o curte de 400 de cavaleri şi doamne, ce îl înconjoară pe Regele Pescar care zace doborât de durere pe un pat şi suferă de pe urma unei răni nevindecate la coapsă – rană pe care o primise cu mult timp în urmă. Parsifal şi dă seama că omul pe care 1-a luat drept un simplu pescar era, de fapt, Regele Pescar. Are loc un mare banchet, în timpul căruia Regele Pescar îi dă lui Parsifal o sabie. În cursul festivităţii, Sfântul Graal este adus şi trecut din mână în mână. Toată lumea bea din el şi fiecăruia i se împlineşte o dorinţă, cu excepţia lui Parsifal şi a Regelui Pescar, acesta din urmă neputând să bea din pocal, până ce nu i se va fi vindecat rana. În tot timpul mesei, Parsifal păstrează tăcerea – aşa cum 1-a sfătuit mama sa, ca nu care cumva să pună vreo întrebare. Toată curtea îl priveşte cu atenţie, căci aşteptau de mult timp ca profeţia lor să se împlinească -legenda spunea că, într-o bună zi, un tânăr neştiutor va apărea la castel si va pune „întrebarea Graal-ului”, eliberând astfel, în sfârşit, puterea acestuia şi vindecându-1 pe rege. Dar Parsifal nu rosteşte o vorbă, iar a doua zi dimineaţa găseşte castelul gol. Pleacă mai departe, cu sabia cea nouă la cingătoare, în timp ce, în urma lui, Castelul Graal-ului se face nevăzut. în anii ce au urmat, el îşi continuă desăvârşirea în arta cavalerească, cu o lungă serie de fapte vitejeşti – omorând balauri, învingându-i pe cavalerii care-i sunt duşmani, salvând frumoasele fecioare şi atingând măreţia pe care Regele Arthur o văzuse în el. Faima bravurii sale se răspândeşte şi ajunge până la urechile Regelui Arthur, care cere să-i fie adus din nou la curte. în onoarea lui se organizează un mare festival şi un turnir, unde i se acordă cele mai mari onoruri şi cel mai mare respect între toţi cavalerii. Dar, în toiul sărbătoririi, îşi face apariţia o vrăjitoare bătrână. în faţa tuturor, ea recită o litanie a multelor păcate şi greşeli ale lui Parsifal, dintre care cel mai cumplit este eşecul lui de a pune întrebarea Graal-ului, când a avut această ocazie. Umilit de către vrăjitoare, Parsifal porneşte încă o dată la drum, în căutarea castelului Graal-ului – dar tot ceea ce găseşte sunt doar alte bătălii şi alte încercări.

Într-o zi, în toamna vieţii sale, întâlneşte, în sfârşit, un grup de pelerini care îl ceartă că poartă armură în Vinerea Mare, una dintre cele mai sfinte zile ale anului. Aceştia îl conduc până la un bătrân eremit, care trăia în adâncul pădurii şi care, precum vrăjitoarea de dinaintea sa, îl mustră aspru pentru că a ratat ocazia de a pune întrebarea Graal-ului. Când Parsifal îşi dă jos armura şi îşi dezbracă haina ţărănească pe care o purtase atâţia ani, eremitul îl îndrumă, în sfârşit, la Castelul Graal-ului. Acum, la capătul anilor săi de aventură, primeşte o nouă ocazie de a-şi dovedi valoarea, în cea mai importantă dintre sarcinile sale. Parsifal găseşte castelul, păşeşte înăuntru şi pune întrebarea magică („Cui îi slujeşte Graal-ul?”) Şi iată că, în cele din urmă, se pot bucura cu toţii. Sfântul Graal este trecut din mână în mână, de jur împrejurul mesei, Regele Pescar poate şi el să bea din cupă şi este, în sfârşit, vindecat.

Ce avem de învăţat de la Parsifal

Mitul acesta ne povesteşte despre ceea ce se cere de la noi ca să ne schimbăm viaţa dintr-una în care suntem controlaţi de soartă, într-una în care ne împlinim, pur şi simplu, destinul. La începutul poveştii, Inimă-tristă îşi trimite înlăcrimată fiul să-şi urmeze drumul, îmbrăcat cu veşmântul pe care ea i 1-a făcut, avertizându-1 să nu pună nici o întrebare şi să respecte frumoasele fecioare. Şi apoi moare, materializând coşmarul cel mai rău cu putinţă pentru orice „băiat bun”, răspunzător de faptele sale – acela că, dacă îşi părăseşte mama şi trăieşte independent, ea cu siguranţă va muri.

Haina ţesută în casă reprezintă blestemul strămoşilor lui Parsifal, trauma originară produsă de mamă, care îl împiedică să se maturizeze. Cât timp poartă acest veşmânt, relaţia cu mama sa este îngheţată într-o stare de imaturitate şi dependenţă. Şi, pentru că mama sa 1-a rugat să nu o facă, băiatul nu reuşeşte să pună întrebarea Graal-ului. în felul acesta, pierde ocazia crucială ce i-a fost dată în tinereţe – aceea de a păşi înainte, pe calea destinului său. îi va trebui o viaţă întreagă să regăsească această şansă. în mod similar, multora dintre noi ne este dat să sorbim din Graal, la începutul vieţii – ocazii preţioase care îşi fac cunoscută prezenţa, de exemplu, sub forma persoanei potrivite cu care să ne căsătorim, sau a carierei potrivite pe care să o alegem – dar noi ratam ocazia de a face acest pas. Şi apoi trec ani mulţi până să regăsim drumul ce duce la destin şi la vocaţia noastră adevărată. în multe dintre culturile şi civilizaţiile lumii – precum Hopi, celtică, sau Yoruba din Africa subsahariană- când un băiat atinge vârsta adolescenţei, este învăţat să îmbrăţişeze Pământul ca pe o mamă eternă şi să considere Cerul ca pe un tată în care se poate încrede. El învaţă că locul său este undeva în lumea cea largă – mama şi tatăl său biologic nu mai pot avea grijă de el.

Acest lucru nu se mai întâmplă în culturile occidentale, unde încercăm să ne ocrotim copiii de lumea din afară. Riturile de trecere, precum bar mitzvah, confirmarea, sărbătorirea împlinirii vârstei de 18 ani, sunt destinate să le deschidă copiilor noştri poarta spre maturitate şi independenţă… dar au ajuns să fie lipsite de acest înţeles şi s-au transformat în petreceri, de dragul festivităţii şi al cadourilor. Mulţi dintre noi nici nu am tăiat şnurul care ne leagă de şorţul mamei şi de copilărie, aşa că ne petrecem prea mulţi ani din viaţă, învinuindu-ne mamele pentru problemele noastre, sau dând fuga acasă, la părinţi, ca să ni le rezolve ei.

Precum Parsifal, suntem ţinuţi pe loc de legăturile părinteşti, care ne constrâng, ne înăbuşă, împiedicându-ne să ne vindecăm propriile răni – şi, la fel ca şi el, trebuie să ne dăm jos hainele făcute în casă, ca să ne putem găsi locul în lume.

Foșnete pentru Copăcel Nepoțel

Fragmentul a fost reprodus din cartea Să reparăm trecutul şi să vindecăm viitorul, prin recuperarea sufletului. Alberto Villoldo, Ph.D

Asumă-ți propriile batalii! Stand up for yourself. Ca să cresti Mare. 🙂

Virabdhrasana I, II, III