Când am îmbrățișat cerul Indiei…

Dragă Copac,

De fiecare data când ajung într-un aeroport necunoscut, mă simt precum Alice în Tara Minunilor. Cu toate ca aeroportul este o structura organizată pe înțelesul tuturor, bine marcată, prima senzație este ca ma aflu… Nowhere.

Poate asta are izvorul în copilărie, când am plecat de-acasă și m-am rătăcit, pe la vreo 3 ani…:)

In orice aeroport regăsesc acea strângere de inima, măcar de câteva clipe: unde sunt? ce fac? de ce sunt aici? încotro?

Prima întrebare care mi s-a pus, invariabil, legata de călătoria în India a fost: Cu cine ai fost? Cum, ai plecat singura? De ce? cum ai avut curajul?

Copac,

Cred ca trebuie să-ți asumi toate deciziile, care includ si călătoriile. Numai asa vei creste. daca te agati de prezenta cuiva, sa fii sigur ca nu vei creste. Vei continua sa întrebi: unde mergem? de ce? acum ce facem? Si, evident, vei urma traseul stabilit de altii, daca e mai confortabil sa te dirijeze cineva. Eu am ales sa călătoresc singura. 🙂

Gata, După atâta așteptat si zăpăceala din cap provocata de nesomn,  am ajuns la Bangalore. După formalitățile care par a nu se mai termină si întrebările funcționarilor letargici, ies ușurată din aeroport.

Si acum ce mai fac?

E seara. Lumina pare ca se îngâna cu întunericul si face si mai dificila adaptarea la cerul care ti se deschide brusc, cuprinzându-te cu bratele. Un cer cum nu am mai văzut si simțit niciodată, o explozie de albastru, arămiu, rosu, violet, indigo, portocaliu…

Nu am timp de contemplare. Caut taxi-ul cu care să merg la Mysore, repede, pentru ca sunt înconjurata brusc de tot felul de șoferi cu oferte ademenitoare. Sunt categorica și ii evit, un pic agresiv. Gata, am găsit mașina care ma așteaptă!  Un telefon la Mysore îmi confirma ca este omul trimis de școala mea de yoga.

Și plec. De-aici, câteva ore de teama și nesiguranță.

Ma așteaptă o cursa nebuna, în noapte, alături de un om necunoscut, trecând cu viteza pe lângă un peisaj ce pare când desprins dintr-un film de groaza, când dintr-o reclama de lux. Unde sunt? Îmi vine sa sa-i spun șoferului ca vreau sa ma întorc in aeroport. dar tac. Mașina se strecoară cu agilitatea unei maimuțe care sare dintr-un copac in altul, genunchii ma dor, de atâta izbit, frânele sunt bruște, mintea ma doare. Nu ma pot întoarce. Doar privesc si ma minunez cu inima strânsă cum scăpam de la un minut la altul de un accident.

Nu există nicio regula! Vrei să treci? Semnalizează cumva și treci!

Neobișnuite cu vacarmul claxoanelor, urechilor noastre li se poate părea un mic infern acest concert de trompete.  Nici până in ultima zi când am plecat din India nu am înțeles cum reușesc șoferii sa evite accidentele. Acolo unde noi vedem doar haos, pare a guverna o înțelegere tacita, în care oamenii comunica altfel decât prin regulile de circulație…

Azi sunt recunoscatoare ca am ajuns teafără la Mysore. 🙂

Nu am reușit sa recuperez mare lucru din fotografiile luate din mers, cu acea viteza, noaptea…

Căutând șoferul. Nu accepta orice ofertă a taximetriștilor…

Si aici ai MC Donalds 🙂

Și cinema…

Mysore, noaptea. Am ajuns…